Omar Khayyam – Suprema intelepciune – detasarea

Iubire si spiritualitate

Omar Khayyam – Suprema intelepciune – detasarea

O, vino cu bătrânul Khayyam, şi vezi de-nvaţă
Intelepciunea-i sfântă: ştim că această viaţă
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e – o minciună.
Corolele se-nvoaltă anume ca să-apună.

Cereasca boltă pare o ceaşcă răsturnată.
Sub ea-nţelepţii temniţi de teorii ocupă.
Tu să imiţi iubirea dintre ulcior şi cupa,
Ce sorb stând gură-n gură licoarea fermecată.

Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi.
Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate.
De vrei s-ajungi la pace şi seninătate,
Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.

Cel ce-a cules în viaţă al Cunoştinţei Măr,
Pe-adevărata Cale purta-va paşii săi.
Numai acela ştie că azi e ca şi ieri
Şi mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.

Un vânt de miazănoapte a vestejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însă. Roza se va-nnoi mereu,
În timp ce noi dormi-vom în ţărnă somnul greu.

La vremea primăverii pe margini de alee
Cu bunii tăi prieteni şi-o fată cum e crinul…
Aduceţi-mi o cupă! Cei care-n zori beau vinul
Nu ţin de sinagogă, de templu sau moschee.

Răsplata cuvenită iar n-a venit. Zâmbeşte!
Să crezi că-un lucru poate fi altfel, nebunie-i.
Căci totu-i scris în cartea pe care-o răsfoieşte
La întâmplare vântul uituc al veşniciei.

Nu am cerut să fiu. Mă străduiesc
Să trec fără uimire sau mânie.
Plecând, nu-ntreb pe nimeni dacă ştie
Ce-a fost popasul straniu pământesc.

Natura cu-ale sale stihii şi elemente,
Sofismul şi-adevărul – îmi sunt indiferente.
Dă-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi…

A stelelor rotire care-nconjoarâ firea
Provoacă ameţeală la cei din valea lunii.
Khayyam, ţine-te bine de firu-nţelepciunii,
Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.

În para aurorii înalţă cupa plină
Cu vinul ca laleaua! O altă cupă-nchină
lubitei ce-ţi surâde. Pe-aprinsele ei buze
Să sorbi adânc căci mâine vei fi un pumn de spuze…

Nu poţi aprinde marea, nici omul să-l convingi
Că fericirea multă adeseori înşală.
Căci cupa care-i plină, uşor chiar de-o atingi,
Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.

iubire si spiritualitate

Aş vrea să-ţi spun o taină omisă din Scripturi:
Din tină de mâhnire e omul încropit.
Adună-aici o vreme ceva fărâmituri
Şi-pleacă apoi cu grabă în neantul nesfârşit.

Când zorii strălucire pe sânii Terei varsă,
la cupa şi goleşte-o! Dă-ţi lacrima pe-un cânt,
Căci zori mereu veni-vor spre noi cu faţa-ntoarsă,
Când noi vom fi cu faţa întoarsă spre pământ.

Nu fii mâhnit că lumea-i perfidă şi nedreaptă.
Nu-ţi aminti şi astăzi de cei ce nu mai sunt.
O fată ca o roză şi cupa te aşteaptă
Surâzătoare. Viaţa nu ţi-o zvârli în vânt.

De-a lumii nedreptate cât timp roşi-vom oare?
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide?
Ridică-te şi-alungă chemările-i perfide
Şi să serbăm parfumul şi-a vinului culoare!

Plângea un strop de apă: „Sunt despărţit de Mare!”
Zâmbi atuncea Marea: „Noi suntem totul. Oare
Supremul zeu nu-i unda? Deşi suntem departe,
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte.”

Îmi deghizez tristeţea, căci pasărea rănită
Se-ascunde ca să moară. Vin! Şi să spunem glume!
Vin, trandafiri şi cântec! Şi tu aici, anume,
Cu-a ta indiferenţă, frumoasa mea iubită!

De vrei s-atingi sublima singurătate-a serii
Şi-a stelelor înalte, desparte-te de toate:
Prieteni şi iubite. Nici lacrimă durerii
Străine să nu dărui, nici zâmbete-nşelate.

Zădarnic cercetasem şi cărţi şi înţelepţi
Şi-am întrebat la urmă şi cupa: „Ce va fi
Când am să plec din lume?” Ea gura îşi lipi
De-a mea: „Bea vin! Din moarte n-o să te mai deştepţi.”

Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viaţa ta.
Nu-ţi aminti durerea ce-a fost şi ce-o să vie.
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.

Dacă eşti beat, Khayyām, fii fericit. Şi dacă
lubita te alintă, fii iarăşi fericit.
lar când visezi că nu eşti, zâmbeşte mulţumit,
Căci moartea e neantul pe veşnicia-ntreagă.

Tu te hrăneşti cu fumul sărac din vatra lumii.
Cât o să-ţi chinui mintea cu-a fi şi a nu fi?
Nu-ţi irosi câştigul de fiecare zi
Cârpind la zdreanţa vieţii pe care-ai s-o dai humii.

iubire si spiritualitate

Mâini vom pleca, prieteni. De ce să ne lipsim
De vinul roşu şi-o fată cu chip de serafim?
Câţi au murit cu gândul că lumea e eternă?
Când n-oi mai fi, ce-mi pasă de-i veche sau modernă?

Cât timp au să te-nşele parfumuri şi culori?
Ce-i rău, ce-i bine – Cartea pe cei naivi înveţi-i.
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vieţii,
Tot în pământ la urmă tăcut ai să cobori.

Ferice-acel ce-n lume străin şi liber trece,
Fără să creadă-n secte şi în porunci divine.
Ca vulturul se-nalţă spre cer, şi nu petrece
Ca bufniţele printre tenebre şi ruine.

Să beau şi să mă bucur – aceasta-i partea mea.
Indiferenţi mi-s zeii şi orice erezie.
De-ntreb mireasa lumii: „Ce dotă mi-aduci mie?”
Ea-mi spune: „A mea dotă e bucuria ta.”

Urzeşte lumea, Doamne, din nou sub ochii mei,
Să-ţi spun cum s-o faci altfel. Şi-apoi te-aş mai ruga
Să-mi dai o altă viaţă. Sau – mai curând – de vrei,
Ai milă şi mă şterge pe veci din Cartea ta.

Închide Coranul şi liber gândeşte
Şi liber la toate în jur să priveşti.
Dă totul şi iartă oricui te răneşte
Şi-ascunde-te-n taină când vrei să zâmbeşti.

Tu, ce eşti rezumatul Creaţiei întregi,
Nu mai cerca din pierderi câştigul să-l alegi.
la cupa grea din mâna paharnicului vieţii.
Uita-vei şi-astă lume şi cea din ţara ceţii.

Nu cheltui-n tristeţe părelnica ta zi!
Pe drumul nedreptăţii să-ţi fie calea dreaptă.
Şi pentru că la capăt neantul ne aşteaptă,
Închipuie-ţi că nu eşti – şi liber ai să fii.

Sloboade-mă Părinte, de-un calcul fără capăt.
Cu minusuri şi plusuri. Vreau ca să ies din mine.
Un sclav sunt câtă vreme cunosc ce-i rău, ce-i bine.
Dar vinul libertatea mă face să-mi recapăt.

Când laşi ca a ta frunte la idoli să se-nchine,
Tu ieşi din tine însuţi ca să te-ntorci în tine.
Când sorbi o-nghiţitură din vinul roz în spume,
Tu te desparţi de tine şi te desparţi de lume.

Azi ce-am să fac? Voi merge la umbră c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? – O pasăre-a trecut
Şi-acum se pierde beată în cerul arzător.
Ca dânsa m-aş vrea liber, – sus – în necunoscut.

De-aşi fi cu zeii-asemeni, aş arde-ntreaga lume
Şi-aş face-o alta-n care Adam – eliberat -,
Să poată lesne-atinge tot ce-un om a visat
Şi fiecârui lucru să-i dea nou sens şi nume.

Eşti trist? Adu-ţi aminte că-n jur atâţia sufăr.
Şi că dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ţi o femeie cu sânii albi, de nufăr.
Să n-o iubeşti. Nici dânsa să nu poată iubi.

iubire si spiritualitate

Cel care nu refuză tot ce-l momeşte-n jur
Un sclav e al dorinţii şi-o victimă-a durerii.
Tu sufletul păstrează-l mereu desprins şi pur.
Să nu cazi în capcana amară a plăcerii.

Intelepciunea-n viaţă-i deplina renunţare
La orice lucru. Altfel, amar te vei căi.
Doar rupt de orice grijă înseninat vei fi.
Afar’ de asta totul e chin şi tulburare.

Un joc de artificii e lumea: umbre vane.
Înneacă-le în cupă păstrându-ţi mintea trează.
Şi izbăvit eşti astfel de-aceste vagi icoane
Şi gândul imposibil ce zilnic te-asaltează.

Există două lucruri la baza intelepciunii
Şi două revelaţii deschise-s pentru unii:
Să nu te-nfrupţi din toate ce se numesc mâncare
Şi să te ţii departe de tot ce viu îţi pare.

Îţi place să sorbi cupa cu buze rubinii.
Îţi place să sorbi viersul de harfă şi de flaut.
Dar astea sunt deşarte. Căci dacă n-am să caut
Să mă desprind de toate – nimica nu voi fi.

În vin o moarte afli. Ci-n cupă o magie-i,
Căci neantul-acesta naşte o ramură-a veciei
Mă reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce
Şi moartea cea carnală în hău de mine fuge.

O, inimă, te doare popasul pe pământ.
Aruncă de pe suflet al lutului vestmânt.
Şi-astfel, desprins de tină, în sfântă curăţie,
Spre ceru-nalt să-ţi afli şi sens şi bucurie.

Eu vinu-l sorb nu pentru o mulţumire strâmtă,
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfântă.
– Ci, bând – respir o clipă, ieşind din strâmtul eu.

Condiţia umană cu greaua-i umilire
Dizolv-o în delirul beţiei. Mântuiţi
Vom fi astfel – şi-n ceruri, de trupuri despărţiţi,
Plutim desprinşi dincolo de orice-ngrădire.

La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.
A gândului esenţă în verb săracă-ar fi.
Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l,
O taină am pe care n-o pot dezvălui.

Iubire si spiritualitate

de admin
Categorie: Iubire si spiritualitate

Un răspuns la Omar Khayyam – Suprema intelepciune – detasarea

  1. 1
    nicolae beldiman spune:

    Aveti aici frumusete , inteligenta ,intelepciune,va multumesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

 

mortarless-archiepiscopacy

Daca, atunci cand postati un comentariu, apare mesajul de eroare: "Could not read CAPTCH token file", intorceti-va cu sageata inapoi, salvati comentariul, dati un refresh la pagina si incercati din nou.