Dante Alighieri – Infernul – Damnatii iubirii

Poezii de dragoste din literatura universala

poezii de dragoste din literatura universala

Dante Alighieri (1265-1321), poet si filosof italian, o personalitate marcanta a Evului Mediu. Opera sa capitala este Divina Comedie, lucrare de amploare, constituita din trei parti: Infernul, Purgatoriul si Paradisul. In Divina Comedie, Dante Alighieri descrie o calatorie imaginara pe care o face in lumea de apoi, unde se intalneste cu personaje mitologice, istorice si chiar cu unii din contemporanii sai.

Dupa coborarea in Infern, din care am redat mai jos un fragment in care se vorbeste despre damnatii iubirii, poetul trece in Purgatoriu si apoi isi continua ascensiunea in Paradis, pentru ca in final sa se contopeasca cu Divinitatea, simbolul „Iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele”.

Dante tinde catre o reprezentare dramatica si ampla a realitatii, desi recunoastem in Divina Comedie stilul propriu epocii medievale (tema de inspiratie religioasa, intentia moralizatoare).
Scrisa in latina vulgara ( mai exact in dialect toscan) intr-o perioada in care alti autori scriau in latina culta, opera lui Dante a avut o mare influenta asupra dezvoltarii limbii si literaturii italiene.

Prin Infern si Purgatoriu, Dante este calauzit de poetul Vergiliu, simbolul ratiunii, pentru ca in drumul sau prin Paradis sa fie insotit de Beatrice, simbol al credintei , fiinta pe care poetul a iubit-o si adorat-o.
In Infern, Dante intalneste si cativa din dusmanii sai personali sau personalitati ale vremii pe care le dispretuia si pe care imaginar le trimite in Infern spre a-si ispasi greselile.

In Infern erau supusi suferintei vesnice cei care dusesera o viata plina de vicii si desfrau, printre acestia Semiramida si Cleopatra, regina Egiptului. Erau prezenti si frumoasa Elena si Paris, de al caror nume se leaga razboiul din Troia si altii asemeni lui Tristan, ce viata si-au pierdut-o din iubire. Nu lipseste cuplul adulterin ( Paolo si Francesca) si sotul celei din urma care ii omoara pe cei doi indragostiti intr-un acces de gelozie.

Pe masura ce poetul se afunda in adancul Infernului, pacatele celor ce se chinuie acolo sunt din ce in ce mai mari. Este interesanta viziunea poetului asupra dragostei si rolului pe care ea il joaca in purificarea sufletului. Dragostea apare zugravita de Dante ca un sentiment pe care cel trecut in nefiinta il duce cu el si in lumea de dincolo. Cei care au trait o dragoste neimplinita poarta cu ei si in Infern aceeasi tristete din timpul vietii. Aceasta viziune romantica il detaseaza pe Dante de spiritul renascentist al vremii.

Capodopera a literaturii, Divina Comedie este o sinteza a conceptiilor politice, stiintifice si filosofice ale lui Dante Alighieri. Lucrarea este o alegorie in versuri si oricum am privi-o – din perspectiva morala sau mistica – mesajul pe care vrea sa-l transmita Dante este acela ca salvarea sufletului omenesc, purificarea sa, in scopul dobandirii starii de armonie interioara se realizeaza – in viziunea autorului – doar prin dragoste imbinata cu intelepciune.

Dante Alighieri – Infernul – Cantul V

Damnatii iubirii

5-1Din primul cerc, lăsatu-ne-am în vale,
pe coasta unei mái strîmte zănoage,
cu mai mult vaier şi mai cruntă jale.

5-4 Cu-un rînjet crud în rîpă Minos rage
judeţ vinovăţiilor intrate,
verdicte dînd după cum coada-i trage;

5-7 iar cînd un duh din cele blestemate
nainte-i stă, tot sufletu’-îşi desface
şi-acel cunoscător întru păcate

5-10 un loc din iad alege, şi-apoi face
din coadă-atîtea vrejuri, care spun că
într-acea bolgie-îi este dat a zace.

5-13 În faţa lui stau pururi la poruncă
cohorta celor ce-au trăit în viciu:
vorbesc, aud, şi-apoi în hău i-aruncă.

5-16 “-Ei, tu, ce calci lăcaşul de supliciu,”
răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
întrerupînd cumplitul său oficiu,

5-19 “tu, unde eşti şi cui te-încrezi, vezi bine!
E largă poarta, însă-înşelătoare!”
Dar ghidu’-i spuse: “-Urli-în van, haíne!

5-22 Nu stăvili sortita sa cărare:
aşa e vrerea unde stă-în putinţă
tot ce se vrea, şi lasă-orice-întrebare!”

5-25 Ci jeluiri, atunci, de suferinţă,
ºi plînsete-auzii, fãrã hodinã,
lovind în tulburata mea fiinţă.

5-28 Era o lume mută de lumină,
vuind ca valul mării-în vijelie,
cînd vînturi învrăjbite o dezbină.

5-31 Drăcescul vifor, ce nu stă-în vecie,
înşfacă duhuri fără osebire
şi-învolburat le-aruncă-în silnicie.

5-34 Cînd le prăvale cruda-învîrtejire,
poartă boceli şi urlete crivăţul
şi blésteme spre sfînta stăpînire.

5-37 În zbucium, înţeles-am, e dezvăţul
acelor ce iubiră desfrînarea
şi mintea le-o înstăpîni dezmăţul.

5-40 Ca nişte paseri care-întunec zarea,
mînate-în stol, cînd bîntuie năprazna,
aşa, pe-aceste spirite, vîltoarea,

5-43 în sus şi-în jos, încolo,-încoace, razna
le zbate şi speranţă n-au c’-odată
le-o fi nu stinsă, ci mai blîndă cazna.

5-46 Şi cum plutesc cocorii-în lungă ceată,
umplînd văzduhul cu-a lor litaníe,
aşa văzui venind, îndurerată,

5-49 cohorta-acelor umbre în urgie;
şi-am întrebat: “-Maestre, cine-s oare
cei hăituiţi în ceaţa plumburie?”

5-52 “-Întîia din cortegiul despre care
ai vrea să afli şi mai multe”,-îmi zise,
“pe multe graiuri fost-a domnitoare.

5-55 Dezmăţu’-atît de-adînc o-împătimise
că din nelegiuiri făcuse lege
pentru-a nu fi şi ale ei proscrise:

5-58 Semiramida e, şi-în cărţi se-alege
că i-a urmat lui Nin şi i-a fost soaţa,
stăpînă ţării-unde sultanu-i rege.

5-61 Din dragoste, cealaltă şi-a luat viaţa,
cenuşii lui Sicheu necredincioasă.
E Cleopatra,-apoi, curvăsăreaţa,

5-64 mai e Elena, prícină frumoasă
năpastelor, şi-Ahil, bărbată fire,
cuprins, în urmă,-într-a iubirii plasă,

5-67 París apoi, Tristan…” şi alţii, şire
de umbre-îmi arătă şi nume-apuse,
ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire.

5-70 Cînd bunul dascăl toate astea-îmi spuse
de doamne şi bărbaţi din alte ere,
mila m-a prins şi-aproape mă răpuse.

5-73 Şi-am zis: “-Poete, mult mi-ar fi plăcere
să le vorbesc acelor doi, pe care
îi poartă vînt uşori ca o părere.”

5-76 El mi-a răspuns: “-Sunt încă-în depărtare
pe dragostea ce-i mînă tu-i conjură
şi înspre noi îndată au să zboare.”

5-79 Chemare-am slobozit atunci din gură,
cînd vîntul i-a adus: “-Voi, duhuri stinse,
veniţi, vorbiţi, dacă Cel Drept se-îndură!”

5-82 Ca doi hulubi cu áripile-întinse
spre dulce cuib gingáş plutind deodată,
se-apropiau, de-acelaşi suflu-împinse:

5-85 ieşind dintr-a Didonei sumbră ceată,
zburau spre noi, prin aerul ce plînge,
atraşi de ruga mea înflăcărată.

5-88 “-Eşti suflet bun, din cele ce le frînge
durerea, dacă vii în neagra ceaţă
la noi, ce lumea-am înroşit-o-în sînge;

5-91 de ne-ar privi altcum cereasca faţă,
noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
căci chinul nostru inima ţi-o-îngheaţă.

5-94 Dacă acum, să ne asculţi ţi-ar place,
ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gîndul
atîta timp cît vîntul, iată, tace.

5-97 O coastă-a mării, acela e pămîntul
ce m-a născut; acolo Po coboară
şi rămurit îşi varsă-în val avîntul.

5-100 Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,
şi-o luă şi celui drag în stăpînire,
dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-înfioară.

5-103 Iubirea naşte-în cel iubit iubire:
de chipul lui am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în simţire.

5-106 Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să piară!”
Atît au spus, şi n-au spus mai departe.

5-109 Cum desluşeam povestea lor amară,
privirea mi s-a frînt. Ca să mă-adune,
poetul spuse: “-Gîndul unde-ţi zboară?”

5-112 Cînd i-am răspuns, am fost grăit: “-Oh,
spune, ce gînduri dulci, ce aprigă tandreţe
i-au dus pe-aceştia-în crîncena genune?”

5-115 Întors din nou spre-acele albe feţe:
“-Francesca,-am zis, calvarul tău, în mine
izvor de lacrimi e, şi de tristeţe.

5-118 Dar spune,-în vremea dulcilor suspine,
cînd ce era, nu se vădea să fie,
iubirea – cum o ai simţit că vine?”

5-121 “-Cînd eşti căzut, durere nu-i mai vie
decît să-ţi aminteşti de fericire”,
răspunse ea, “şi-al tău maestru-o ştie.

5-124 Şi dacă de a dragostei ivire
vrei să auzi, voi stinge-a’ tale jînduri,
dar plînsul mi se va-împleti-în vorbire.

5-127 Pe cînd tihniţi citeam, ca-în alte rînduri,
de Lancelot şi fiorul ce-l cuprinse,
singuri eram şi fără alte gînduri.

5-130 Cititu’-ades obrajii ni-i aprinse
şi ochii se-întîlniră-în căutare:
dar un pasaj anume ne învinse.

5-133 Citind despre rîvnita sărutare
ce-amanţii peste-un zîmbet şi-o dădură,
el, ce pe veci cu mine o soartă are,

5-136 de freamăt plin, mă sărută pe gură.
Fu, cartea, Galeott, şi cel ce-o scrise.
Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură.”

5-139 În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plîngea cealaltă-atît, încît, de jale,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,

5-142 cãzui cum cade mort un corp în cale.

(Traducere George Pruteanu)

***

CANTO V

Cosi discesi del cerchio primaio
giu nel secondo, che men loco cinghia,
e tanto piu dolor, che punge a guaio.

Stavvi Minos orribilmente, e ringhia:
essamina le colpe ne l’intrata;
giudica e manda secondo ch’avvinghia.

Dico che quando l’anima mal nata
li vien dinanzi, tutta si confessa;
e quel conoscitor de le peccata

vede qual loco d’inferno e da essa;
cignesi con la coda tante volte
quantunque gradi vuol che giu sia messa.

Sempre dinanzi a lui ne stanno molte;
vanno a vicenda ciascuna al giudizio;
dicono e odono, e poi son giu volte.

«O tu che vieni al doloroso ospizio»,
disse Minos a me quando mi vide,
lasciando l’atto di cotanto offizio,

«guarda com’entri e di cui tu ti fide;
non t’inganni l’ampiezza de l’intrare!».
E ‘l duca mio a lui: «Perché pur gride?

Non impedir lo suo fatale andare:
vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare».

Or incomincian le dolenti note
a farmisi sentire; or son venuto
la dove molto pianto mi percuote.

Io venni in loco d’ogni luce muto,
che mugghia come fa mar per tempesta,
se da contrari venti e combattuto.

La bufera infernal, che mai non resta,
mena li spirti con la sua rapina;
voltando e percotendo li molesta.

Quando giungon davanti a la ruina,
quivi le strida, il compianto, il lamento;
bestemmian quivi la virtu divina.

Intesi ch’a cosi fatto tormento
enno dannati i peccator carnali,
che la ragion sommettono al talento.

E come li stornei ne portan l’ali
nel freddo tempo, a schiera larga e piena,
cosi quel fiato li spiriti mali

di qua, di la, di giu, di su li mena;
nulla speranza li conforta mai,
non che di posa, ma di minor pena.

E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
cosi vid’io venir, traendo guai,

ombre portate da la detta briga;
per ch’i’ dissi: «Maestro, chi son quelle
genti che l’aura nera si gastiga?».

«La prima di color di cui novelle
tu vuo’ saper», mi disse quelli allotta,
«fu imperadrice di molte favelle.

A vizio di lussuria fu si rotta,
che libito fé licito in sua legge,
per torre il biasmo in che era condotta.

Ell’e Semiramis, di cui si legge
che succedette a Nino e fu sua sposa:
tenne la terra che ‘l Soldan corregge.

L’altra e colei che s’ancise amorosa,
e ruppe fede al cener di Sicheo;
poi e Cleopatras lussuriosa.

Elena vedi, per cui tanto reo
tempo si volse, e vedi ‘l grande Achille,
che con amore al fine combatteo.

Vedi Paris, Tristano»; e piu di mille
ombre mostrommi e nominommi a dito,
ch’amor di nostra vita dipartille.

Poscia ch’io ebbi il mio dottore udito
nomar le donne antiche e ‘ cavalieri,
pieta mi giunse, e fui quasi smarrito.

I’ cominciai: «Poeta, volontieri
parlerei a quei due che ‘nsieme vanno,
e paion si al vento esser leggeri».

Ed elli a me: «Vedrai quando saranno
piu presso a noi; e tu allor li priega
per quello amor che i mena, ed eiverranno».

Si tosto come il vento a noi li piega,
mossi la voce: «O anime affannate,
venite a noi parlar, s’altri nol niega!».

Quali colombe dal disio chiamate
con l’ali alzate e ferme al dolce nido
vegnon per l’aere dal voler portate;

cotali uscir de la schiera ov’e Dido,
a noi venendo per l’aere maligno,
si forte fu l’affettuoso grido.

«O animal grazioso e benigno
che visitando vai per l’aere perso
noi che tignemmo il mondo di sanguigno,

se fosse amico il re de l’universo,
noi pregheremmo lui de la tua pace,
poi c’hai pieta del nostro mal perverso.

Di quel che udire e che parlar vi piace,
noi udiremo e parleremo a voi,
mentre che ‘l vento, come fa, ci tace.

Siede la terra dove nata fui
su la marina dove ‘l Po discende
per aver pace co’ seguaci sui.

Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende
prese costui de la bella persona
che mi fu tolta; e ‘l modo ancor m’offende.

Amor, ch’a nullo amato amar perdona,
mi prese del costui piacer si forte,
che, come vedi, ancor non m’abbandona.

Amor condusse noi ad una morte:
Caina attende chi a vita ci spense».
Queste parole da lor ci fuor porte.

Quand’io intesi quell’anime offense,
china’ il viso e tanto il tenni basso,
fin che ‘l poeta mi disse: «Che pense?».

Quando rispuosi, cominciai: «Oh lasso,
quanti dolci pensier, quanto disio
meno costoro al doloroso passo!».

Poi mi rivolsi a loro e parla’ io,
e cominciai: «Francesca, i tuoi martiri
a lagrimar mi fanno tristo e pio.

Ma dimmi: al tempo d’i dolci sospiri,
a che e come concedette Amore
che conosceste i dubbiosi disiri?».

E quella a me: «Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
ne la miseria; e cio sa ‘l tuo dottore.

Ma s’a conoscer la prima radice
del nostro amor tu hai cotanto affetto,
diro come colui che piange e dice.

Noi leggiavamo un giorno per diletto
di Lancialotto come amor lo strinse;
soli eravamo e sanza alcun sospetto.

Per piu fiate li occhi ci sospinse
quella lettura, e scolorocci il viso;
ma solo un punto fu quel che ci vinse.

Quando leggemmo il disiato riso
esser basciato da cotanto amante,
questi, che mai da me non fia diviso,

la bocca mi baccio tutto tremante.
Galeotto fu ‘l libro e chi lo scrisse:
quel giorno piu non vi leggemmo avante».

Mentre che l’uno spirto questo disse,
l’altro piangea; si che di pietade
io venni men cosi com’io morisse.

E caddi come corpo morto cade.

Poezii de dragoste din literatura universala

de admin
Categorie: Poezii de dragoste din literatura universala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

 

Daca, atunci cand postati un comentariu, apare mesajul de eroare: "Could not read CAPTCH token file", intorceti-va cu sageata inapoi, salvati comentariul, dati un refresh la pagina si incercati din nou.