Mihai Eminescu – Gandind la tine

Poezii de dragoste

poezii de dragoste din literatura romana

Mihai Eminescu – Gandind la tine

Gîndind la tine fruntea-acum ma doare.
Nu stiu ce rost mai are-a mea viata
Cînd n-am avut o clipa de dulceata:
Amar etern si visuri peritoare!

De ce în noapte glasul tau îngheata!
Vedea-vor ochii-mi înca-o data oare
Frumosul trup – femeie zambitoare! –
Ce mi-a fost dat sa-l strîng o clipa-n brate?

Tu, blond noroc al unui vis desert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni, sa stii ca nu te iert.

Caci dorul meu mustrari o sa-ti tot spuie
Si sarutîndu-te am sa te cert
Cu dezmierdari cum n-am spus nimanuie.

***

Intre marile teme ale liricii eminesciene, un loc special il ocupa elogiul iubirii, care apare cel mai adesea ingemanat cu evocarea naturii, cele doua teme aparand inseparabile, desi ele comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii.

Natura – fie ea terestra sau cosmica – este reflectata in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului: uneori calda, ocrotitoare si intima, alteori trista si rece. Eminescu nu are nici o poezie consacrata exclusiv naturii, in cele mai multe din poeziile sale de dragoste, natura – ca expresie a starilor sufletesti ale poetului – fiind pe acelasi plan cu dragostea. Aspiratia poetului către o iubire statornică, ideală, pura, îşi asociază nemijlocit măreţiile şi frumusetile firii, ordinea si armonia firească a naturii.

Doar in poezia obiectiva, ca de pilda in „Calin”, partea finala, evocarea naturii ia proportii intinse, pentru ca ea constituie mediul, ambianta in care cei doi indragostiti isi traiesc si isi manifesta din plin iubirea. Astfel, spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si sentimente profunde.

În perioada iluziilor şi a visurilor din tinereţe, Eminescu a crezut cu ardoare în posibilitatea unei iubiri desăvârşite, care transfigurează lumea. Exuberanţa si sentimentul iubirii traite in plenitudinea ei îşi află ecoul mai ales prin poezii ce exprima dorul şi aspiraţia intimă a poetului, în expresii şi tonalităţi lirice pline de farmec, în culori poetice vii, în lumini fără pată.

Cu toate acestea, inca de timpuriu, Eminescu se zbuciuma sub imperativul unor frământări şi căutări arzătoare, in sufletul sau avand loc dramatice confruntări, contradicţii si dezamăgiri profunde.

In poeziile sale, trairile intense asociate sentimentului de dragoste apar in multiple ipostaze, de la suferinta iubirii pierdute („Si daca…”, „Floare albastra”, „Pe langa plopii fara sot…”) si dragostea fara speranta („De cate ori iubito”, „Daca iubesti fara se speri”, “Pe aceeasi ulicioara”), la fericirea iubirii implinite („Calin, file de poveste”, „Povestea teiului”, „Sara pe deal”).

Dupa cum apreciaza Perpessicius , de la drama sentimentala din adolescenta si pana la liedurile de iubire din perioada maturitatii, poezia de dragoste a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti, cunoscand si paradisul, dar si purgatoriul si infernul.

Pentru poetul si omul Eminescu, iubirea reprezinta o forma fundamentala de manifestare a personalităţii sale de excepţie, ea îl însufleţeste şi-l proiectează în eternitate, ea este unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în faţa frumuseţilor vieţii si un mijloc de împlinire si elevare spirituală.

Eminescu, prin poeziile sale de dragoste, produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul şi îmbogăţind-o sub toate aspectele, de la gama larga de sentimente, idei şi atitudini, până în domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor.

Poezii de dragoste

de admin
Categorie: Poezii de dragoste

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

 

prealliance-noncreativity

Daca, atunci cand postati un comentariu, apare mesajul de eroare: "Could not read CAPTCH token file", intorceti-va cu sageata inapoi, salvati comentariul, dati un refresh la pagina si incercati din nou.