Îţi sorb-dumnezeiască voluptate,
Lăuntric imn cu mlădieri suave
Din pieptul dornic gemetele toate,
Şi inima-ţi cînd plîngi, s-aprinde, poate,
Străluminînd de perlele jilave !

Voi suge-otrava binecuvîntată,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri
În care n-a fost suflet niciodată.

Erau prea roşii trandafirii,
Prea neagră iedera pe ram.
Cad jertfă deznădăjduirii,
De cum te mişti, că nu te am.

Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?'' 
  Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Pămîntul de mi-ar fi întreg
Adus în dar,
Adus în dar,
Din toate-aş şti să te aleg
Pe tine doar,
Pe tine doar!

Dacă prin ochi iubirea se rosteşte,
nu ştiu alt semn mai limpede s-arate
ce foc îndur; ţi-ajungă el din toate,
stăpîne drag, şi milă-mi dovedeşte.

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

Veşmîntul tău multicolor
Cu inima ţi-l potriveşti;
Nebună, tu mă-nebuneşti,
Şi te urăsc, cum te ador!

Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.

O, nu mă ţine ca pe jar, 
Că-mi plînge sufletul amar! 
Mă lasă dar, o noapte doar! 
Frumoasa mea, deschide!