Poezii de dragoste din literatura universală

William Shakespeare - Sonete

Sonetul 40

Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.
De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea
şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!
Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme,
te iert cînd sărăcia mea o furi,
iubirii-i ierţi fărădelegea lesne,
mai greu fărădelegile le-nduri.
O, desfrînat ce schimbi în bine răul
nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonetul 49 

Veni-va vremea cînd cusururi numai
ai să-mi găseşti (dar oare va veni?)
iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai
deprins că judecata-ţi vei rosti.
Acele timpuri cînd străin vei trece
abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit
peste iubirile se va petrece,
abia mişcîndu-şi focul potolit.
Mă trag din calea clipelor acele,
lăuntrica-mi pustietate-o ar,
scot împotrivă-mi numai vorbe grele
şi-nreptăţesc cuvîntul tău amar.
Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere,
de vreme ce iubirea n-o pot cere.

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet 9

Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi 
tu, cel care-n singurătate plînge? 
O, de-ai să mori cumva fără urmaşi 
ca o muiere, lumea te va plînge; 
ea vîduvită fi-va lăcrimînd 
n-ai lăsat tipar în umbra zilei
şi nu poate, ca văduvă de rînd 
să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei.
Vezi, tot ce-n viaţă irosiri ne par, 
cu chip schimbat în lume-şi află zborul, 
ascuns se stinge-al frumuseţii har 
şi îl destramă chiar tăinuitorul. 
Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă 
săgeţile spre sine sa le-ntoarcă.

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet 13

De-ai fi al tău, iubite! Tu, ce eşti
tot mai puţin al vieţii şi e timpul
acest sfîrşit de-acum să-l pregăteşti
rodind din tine-alt chip, să-ţi fie schimbul.
Atunci, fără de margini frumuseţi,
robite ţie, n-ar fi mărgărite,
cînd iarăşi sub lumini ai să-ţi răsfeţi,
într-un trup nou, icoanele-amurgite.
Dar cine şi-ar lăsa, părăginit,
conacul ce-ar putea cu bărbăţie
să-l’nalţe-n calea vîntului stîrnit
ca morţii împotrivă să îi fie?
Risipa! Ai avut părinte-odată;
lasă-ţi un fiu, la rîndul tău fii tată!

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet 31

Ai inimile toate-ntr-al tău suflet,
pe care eu pierdute le-am crezut,
domnesc în el iubiri cu dulce sunet
şi prietenii ce îi ştiam în lut.
O, cîte sfinte lacrime supuse
iubirea prea-curcernică mi-a smuls,
dau vamă pentru-atîtea vieţi răpuse
ce înlăuntrul tău poate au curs!
Eşti cripta-n care dragostea mea zace,
trofee străluctie-n ea văzum;
mi-a smuls din multele-i iubiri şi-n pace,
ce-a fost al altora i-al tău acum.
În tine-i văd pe toţi ce i-am iubit
şi tu, prin ei, întreg m-ai dobîndit...

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet 8

De ce-asculţi muzicile cu mîhnire? 
(Nu bat război plăcerile-ntre ele), 
de ce iubeşti ce ţi-i străin de fire 
sau ţi-s mai drage, patimile grele? 
Şi armonii ce-ţi par supărătoare, 
nuntite într-adins sunt numai semnul 
ce blînd te ceartă-n clipe solitare 
că nu încerci să le deprinzi desemnul. 
O strună-soţ şi-o strună-soaţă, iată 
cum se-nţeleg şi fără grai şi-s parcă 
bărbat, copil ori mamă îngrijată 
şi-un singur cîntec să înalţe-ncearcă: 
Vorbe-ntreite încercînd s-anime: 
"Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime’..

(trad. Gheorghe Tomozei)
 
Sonet 64 

Văd mîna timpului cum, crudă, sfarmă
bogatul preţ al vîrstelor tocite,
văd turnuri cum din temelii se darmă
şi bronzul-sclav rugina cum l-înghite;
văd ocèanul cum îşi mînă turma
regatul ţărmurilor să-l devore,
ţărîna scade, apa îi va urma,
paguba-i spor, ori spor păgubitor e.
Cînd am văzut schimbările aceste,
splendori ce sunt lăsate să decadă,
ruina m-a-nvăţat a ei poveste:
Timpul cu el ne ia iubirea toată.
Doar moartea, gîndurile-mi tot dezmiardă
şi plînge numai ce va fi să piardă.

(trad. Gheorghe Tomozei)

Poezii de dragoste din literatura universală