Poezii de dragoste din literatura universală

Omar Khayam - Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi. 
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge. 
Când ţi se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o strânge, 
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi. 
Nădejdile, - ascunse să-ţi stea de lumea toată. 
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi, 
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile, 
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile! 
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine, 
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte 
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi. 
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg. 
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime, 
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg, 
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată. 
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare. 
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are 
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine 
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos, 
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos? 
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere, 
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai - 
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos. 
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină. 
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ. 
Bea - şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine 
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine. 
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte. 
- Dar timpul, fără milă - şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine 
Şi ochii tăi în umbra parfumată. 
N-a fost sultan mai fericit vreodată 
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană. 
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană. 
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune, 
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea. 
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava, 
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea 
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Poezii de dragoste din literatura universală