Iubire si spiritualitate

De ce suferim atunci cand iubim? Si cum ne putem elibera de suferinta?

Suferinta din iubire… orice a iubit, a cunoscut-o. Este un lucru pe care implicit ni-l asumam atunci cand ne indragostim de cineva. Iubirea – asemeni trandafirului. De o frumusete aparte, cu atingere de catifea, mirosind ametitor, dar si plin de spini. Poate ca din frica de a nu fi raniti, ne temem uneori sa ne implicam emotional. Pentru ca, stim ca - mai devreme sau mai tarziu - orice persoana pe care o iubim ne va dezamagi. 

Dar parca noi nu-i dezamagim pe altii? Nu-i ranim fara sa vrem? Si astfel apare si se impune ideea de iertare. Singura care poate intinde o punte peste prapastia creata intre doua suflete. (Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora (…) dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi. Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii. (Coloseni 3:12-14))

Fiinte imperfecte ce suntem, asemeni celor pe care ii iubim, sa fim dispusi sa iertam, pentru ca si noi la randul nostru avem atata nevoie de iertare… Si daca a gresi e omenesc, a ierta e dumnezeiesc, e sansa apropierii de Dumnezeu. Pentru ca iertarea elibereaza sufletul din lanturile urii si resentimentelor, il cufunda in imensul ocean de Iubire si Lumina, reprezentat de Fiinta Suprema. Singura care nu ne dezamageste, pentru ca Ea este esenta Adevarului, Frumosului si Justitiei. De aceea iubirea pentru Divinitate este mai presus de orice forma de iubire. (Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.(Ioan 4:8))

Si, iubindu-l pe Creator, nu poti sa nu iubesti omul, care este o creatie a sa. (Iubitilor, daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, si noi datori suntem sa ne iubim unul pe altul (…) pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. (Ioan 4: 11,20))

Si iubind omul, nu poti sa nu-I fii recunoscator celui care l-a creat. Si ti l-a dezvaluit, pentru ca tu sa-l iubesti. Si sa fii fericit prin iubire. (…de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita. (Ioan 4:12))

Si totusi, de ce suferim atunci cand iubim? De unde vine suferinta si cum putem sa ne eliberam de ea? Ei bine, sursa suferintei nu sta in iubire, care prin ea insasi e un izvor de fericire. Sursa suferintei nu se datoreaza nici obiectului iubirii, pentru ca persoana pe care o iubim cu adevarat este implicit sacralizata prin iubire. Vorba poetului: “Ingere, de-ai fi chiar demon/ Tu esti sfanta pri iubire/ Si ador pe acest inger/ Cu ochi mari si parul blond.”

 Sursa nefericirii salasluieste in noi insine, pentru ca, cel mai adesea, iubind pe cineva, ne lasam dominati de instinctul posesiei. Ca si cum fiinta iubita ar fi un obiect de care ar trebui sa dispunem dupa bunul plac. Suferim pentru ca nu stim sa iubim cu adevarat, adica neconditionat. Negociem dragostea, dam si asteptam sa primim ceva in schimb. Si de multe ori asteptam intai sa primim, pentru ca mai apoi sa daruim. 

Si ne miram, bieti negustori de sentimente, ca in locul fericirii promise si multasteptate, sufletul nostru se chirceste sub povara unui sentiment coplesitor de neputinta si durere surda. Am vrea sa controlam dragostea, ca pe multe alte lucruri din viata noastra. Si dimpotriva, ni se pare ca dragostea este cea care ne controleaza. 

Termenii de dragoste si iubire cuprind o gama foarte nuantata de sentimente pe care le nutrim fata de cel sau cea pe care o consideram jumatatea noastra, fata de parintii si copiii nostri, fata de prietenii nostri, si in primul rand fata de Divinitate. Pe treapta cea mai de sus a iubirii se afla iubirea hristica. Este dragostea – ideal despre care ne vorbeste apostolul Pavel in Intaia epistola catre corinteni : 

“Dragostea rabdă indelung; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se umfla de mandrie. Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.” (1 Corinteni 13: 1-8)

Este iubirea care se daruie, fara a astepta nimic in schimb. Dispusa oricand sacrificiului de sine. De aceea, ea inalta si inobileaza omul. Este iubirea care iarta, nu se cheltuie, nu se consuma, poate fi daruita tuturor. De aceea ea ne umple sufletul de fericire, pentru ca deschide calea spre armonia sufletelor si ne dezvaluie frumusetea universului. Este iubirea desavarsita care transfigureaza lumea. (Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el. (Ioan 4: 16))

La treapta cea mai de jos se afla iubirea-posesie, care subjuga si devoreaza pe cel care iubeste, dar si pe cel iubit. (…caci dragostea este tare ca moartea si gelozia este neinduplecata ca locuinta mortilor;/jarul ei este jar de foc (Cantarea Cantarilor)) Sa meditam asupra faptului ca nici o iubire nu este atat de posesiva si egoista ca cea pe care o simtim fata de jumatatea noastra. Poate ca in mare parte ne comportam astfel si pentru ca am fost conditionati, inca din copilarie, sa gandim astfel. Si privim fiinta iubita ca pe un bun al nostru, care nu poate fi instrainat. 

Cu cat ne vom apropia mai mult de iubirea hristica, cu atat mai mult vom fi scutiti de suferinta si deceptii. Dupa ce am cunoscut si am trait infernul iubirii, vom putea pasi spre paradis cu inima usoara si impacata. Cu cat vom lupta mai mult pentru a ne eleva spiritual – avandu-l ca model de viata pe Isus Hristos - invatand sa iertam, iubind si daruind neconditionat, cu atat ne vom indeparta de acesta vale a plangerii in care ne mentine iubirea-posesie.

Iubirea nu trebuie transformata in robie, ea are nevoie de libertate si spatiu de miscare pentru a inflori. Si pentru a se transforma continuu, asemeni omului. Chiar daca sentimentele nu pot fi controlate, putem controla totusi modul in care ne raportam la ele si la obiectul iubirii. (… iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire.(Ioan 4: 18)) Sa ne eliberam de cliseul conform caruia iubirea este o problema care implica doar inima, ceva care nu poate fi inteles, ci numai trait.

Dupa cum afirma Platon, nefericirea in iubire are si o parte buna, aceea ca – pe fondul unor dramatice confruntari si dezamagiri profunde - deschide calea autoreflectiei si ne indeamna sa meditam si sa ne elevam spiritual. Daca nu ar fi trait zbuciumul iubirii neimplinite, poate ca Eminescu nu ar fi creat remarcabilele sale poezii de dragoste.  
Suferinta din iubire, oricat am fugi de ea, este focul care ne purifica. Este o conditie a devenirii noastre. Si orice devenire presupune efort si suferinta, sunt durerile travaliului de dinaintea (re)nasterii. 

Iubirea, in ipostaza ei cea mai inalta (iubirea hristica), este o forma fundamentala de manifestare a divinului din noi, un izvor al entuziasmului in fata frumusetii vietii, un mijloc de împlinire si elevare spirituală ce ne proiecteaza in eternitate.

Domnul sa va inmulteasca si sa prisositi in dragoste unul catre altul si catre toti. (1 Tesaloniceni 3:12)

Iubire si spiritualitate