"Romeo si Julieta" de William Shakespeare

Scena balconului

Una din scenele la care se face cel mai adesea referire cand se vorbeste de piesa Romeo si Julieta de William Shakespeare este celebra scena a balconului. Romeo - care tocmai o cunoscuse pe Julieta la un bal dat de familia Capulet - apare sub geamul iubitei sale, infruntand primejdia cu curajul si inflacararea specifica indragostitului.

ACTUL II
Scena II

ROMEO: De răni fac haz cei nerăniţi cândva.

(Julieta se iveste la o fereastra de sus.)

Dar ce lumină-acolo-n geam rasare ?
Sunt zorii, da, și Julieta-i soare !
Te-nalţă, soare, si răpune luna
Pizmașa, care-i lâncedă de ciudă
Că tu, fecioara ei, o-ntreci în nuri:
N-o mai sluji, de vreme ce-i pizmașă;
Verzui și stins e straiu-i de vestală,
Şi-l poartă doar nătângii; tu, aruncă-l.
E ea, domniţa mea, iubirea mea !
O, dac-ar ști că este !
Vorbește, totuși fără glas: ce dacă-i
Cuvântă ochii, eu le voi răspunde.
Dar prea cutez, ea nu-mi vorbește mie.
Doi aștri de pe cer, din cei mai limpezi,
Chemaţi aiurea, roagă ochii ei
Să scapere-n tării pân´s-or întoarce.
Pe boltă-s ochii-i ? Stelele-s la ea?
Nu, aștrii s-ar sfii de strălucirea-i
Ca un opaiţ ziua ! Ei văzduhul
Atât l-ar lumina încât, uitând
Că-i noapte, păsări s-or porni cântând.
Obrazul, vezi, și-l sprijină în mână…
O, cum de nu-s pe mâna ei manusă,
Să-i mângâi eu obrazul !

JULIETA: Ah !

ROMEO: Cuvântă:
O, mai cuvântă, îngere! Caci tu
Esti slava astei nopti, plutind de-asupra-mi
Precum un crainic aripat din cer
Spre care lumea ochii mari deschide,
Cu capul dat pe spate, aţintindu-l
Cum trece călărind trândavii nori,
Si pâna-n miezul bolţii lopateaza.

JULIETA: Romeo, ah! De ce ești tu Romeo?
Te leapădă de nume si de tată.
De ce nu te-nduri, iubire jură-mi doar
Şi-am să mă rup de-ai mei, de Capuleţi.

ROMEO (aparte):
Să mai ascult, sau să-i răspund acum ?

JULIETA: Doar numele ce-l porţi îmi e dușman.
Şi chiar de n-ai fi Montague, tu ești
Tot tu. Ce-nseamnă Montague? Nici braţ.
Nici mână, nici picior, nici chip, nici altă
Bucată dintr-un om. Alt nume ia-ţi !
Ce-i numele ? Ce noi numim răsuri
Tot dulce-ar miresma, oricum le-am zice;
La fel și el; de nu-l mai chem Romeo,
Tot fără de cusur și drag ramâne
Şi-atunci, Romeo, leapădă-al tău nume
Căci nu-i crâmpei din tine, și în schimb
Pe mine ia-mă toată.

ROMEO: Fac cum spui:
“Iubite” zi-mi, și mă botez din nou;
Şi nu mai voi în veci să fiu Romeo.

JULIETA: Ce om ești tu, ce-ascuns în manta nopţii
Dă buzna-n taina mea astfel ?

ROMEO: Pe nume
Nici eu nu știu a-ţi spune cine sunt:
Urăsc, o înger, numele ce-l port
Fiindcă ţi-i vrăjmaș; de l-aș avea
Pe o hârtie scris, bucăţi l-aș face.

JULIETA: Nici n-am sorbit o sută de cuvinte
Din gura ta, și glasul ţi-l cunosc:
Nu ești Romeo, nu ești Montague?

ROMEO: Niciunul, preafrumoaso, de-i urăști.

JULIETA: Cum ai pătruns aici, să-mi spui. De ce?
Zid nalt livada are, greu să-l sari,
Şi locu-nseamnă moarte pentru tine
De te-ar găsi vreun consângean de-al meu.

ROMEO: Pe-a dragostei aripi sărit-am zidul,
Căci nu-i în calea dragostei zăgaz:
Ea tot ce poate face se-ncumetă,
Deci nu-mi sunt stavili consângenii tăi.

Julieta: De te-ar zări cumva, te-ar și ucide.

ROMEO: Tu ai în ochi mai grele, vai, primejdii
Cât douăzeci de spade de-ale lor.
Privește-mă duios și sunt păzit.

JULIETA: Cu nici un preţ n-aș vrea să fii văzut.

ROMEO: De ochii lor m-ascund sub manta nopţii;
Şi prins m-as da, de-aș sti ca nu ţi-s drag:
Să-mi curme viaţa ura lor mai bine,
Decât, far´de iubirea-ţi, moarte-nceată.

JULIETA: Au cine te-a-ndrumat s-ajungi aici ?

ROMEO: Iubirea m-a-mboldit întâi să caut;
Ea datu-mi-a povaţă, eu ochi i-am dat.
Cârmaci nu sunt; dar chiar de-ai fi departe
Cât ţărmu-acela fără de sfârșit
Scăldat de marea cea mai depărtată,
Pornire-aș să găsesc așa comoară.

JULIETA: De nu mi-ar pune noaptea văl pe faţă,
Obrazu-mi feciorește-ar rumeni
De cele ce ţi-am spus în noaptea asta,
Mult, mult aș vrea sa fiu cuviincioasă,
Să-ntorc ce-am zis: adio, cuviinţă!
Mă îndragești? Vei spune “da”, știu bine,
Şi-am să te cred: dar dacă juri, poţi face
Strâmb jurământ; de calpii-ndrăgostiţi,
Se spune, Zeus râde. O, Romeo,
Iubite, de iubești, s-o spui cinstit:
Ci pradă lesne prinsă de mă crezi,
Mă-ncrunt și rea mă fac, ne-nduplecată,
Ca tu să mă câstigi; alminteri nu !
Sunt, chipeș Montague, prea-ndragostită
Şi poate ușurică mă socoţi;
Dar, crede, mai statornică voi fi
Decât șireata ce se-arată dârză.
Mai dârză, știu, se cuvenea să fiu,
Dar ce-auziși, cât nu știam c-asculţi,
E dragostea-mi curată. Deci să-mi ierţi,
N-a fost doar toana unui dor fugar,
Destăinuit, așa, de bezna nopţșii.

ROMEO: Domniţă, jur pe luna care ninge
Polei de-argint pe pomii toţi din preajmă...

JULIETA: O, nu jura pe lună; luna-și schimbă
Rotundul chip în fiecare lună
Şi nu te vreau ca ea de nestatornic.

ROMEO: Pe ce să-ţi jur ?

JULIETA: Să nu te juri deloc;
Sau, dacă vrei, pe dulcea ta faptură –
Pe zeul păgâniei mele jură
Şi-am să te cred.

Dragostea in literatura