De Dragoste

Iubire si spiritualitate

Radu Gyr (1905-1975) pe numele sau real Radu Demetrescu, a fost un poet, dramaturg, eseist si gazetar roman. Membru de seama al Miscarii Legionare, a fost intemnitat in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, in timpul regimului antonescian si mai apoi in timpul regimului comunist.

Poezia „Isus in celula” este o amintire a anilor grei de detentie petrecuti la Aiud, perioada in care a trecut prin chinuri de neimaginat, dar in care poezia sa, nascuta din suferinta, a urcat pe culmi neimaginabile.

Refuzand compromisul, urmandu-si pana la capat propriile convingeri si idealuri, Radu Gyr afirma in 1945, in fata Tribunalului Poporului, care l-a condamnat la moarte, ulterior comutandu-i pedeapsa in ani grei de inchisoare: „Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. (…) Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

„In Aiud, Radu Gyr a adus pe Isus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul şi îmbarbătarea deţinuţilor din Aiud. Prin el frumosul şi spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci” afirma Atanasie Berzescu, un alt reprezentant al rezistentei anticomuniste si coleg de suferinta, in cartea sa „Lacrimi si sange”.

Radu Gyr – Isus in celula

Azi noapte Isus a intrat la mine-n celula.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celula,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mainile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte,
Argintându-I pe maini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
-Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Isus a dus lin un deget pe gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac…

A stat lângă mine pe rogojină…
-Pune-mi pe răni mana ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cîndva..

Oftând, si-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mană,
Şi am dormit o mie de ani…

Cînd m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula şi era lună,
Numai Isus nu era nicăiri…

-Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mainile mele
Am găsit urmele cuielor Lui…

Iubire si spiritualitate