De Dragoste

Poezii de dragoste

Mihai Eminescu – Pe langa plopii fara sot

Pe langa plopii fără sot
Adesea am trecut;
Mă cunosteau vecinii toti-
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea
Privii atât de des;
O lume toata-ntelegea-
Tu nu m-ai inteles.

De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O ora să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si să mor.

Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait în veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani
Părintii din părinti.

Azi nici macar îmi pare rău
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umbra si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pământ

In perioada de tinerete, iubirea reprezinta pentru Eminescu mai mult un ideal, o aspiratie, pentru ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al descurajarii totale.

Poezia „Pe langa plopii fara sot”, este compusa intr-o tonalitate trista, apropiindu-se de elegia erotica si romanta. Natura apare – in deplina concordanta cu tairile pline de regret ale autorului – ca fiind saracacioasa si urbana, reprezentata prin strazi pustii, ferestre inchise, plopi insingurati.

Chiar si chipul iubitei apare schimbat, ea nu mai este acea fiinta unica , innobilata prin iubire, ci o fiinta oarecare, pe care poetul o priveste cu detasare, dar si cu o urma de regret.

Sentimentul eroticului apartine trecutului si de aici apare nostalgia si singuratatea indragostitului, care nu blameaza fiinta pe care a iubit-o, cel mult regreta faptul ca ea nu a fost capabila sa se ridice la nivelul aspiratiilor sale.

Finalul peziei aduce o atmosfera de religiozitate; iubirea – stea ce s-ar fi aprins in fata unui sentiment adevarat, pur si statornic – apare astfel eternizata, fapt ce ar putea fi interpretat ca o umbra de speranta si incredere in posibilitatea atingerii idealului sublim al iubirii, la care Eminescu nazuit intreaga viata.

Poezii de dragoste